„Non bis in idem”: Jariștea, unica Locantă din Vechii București

„Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate./ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate./ Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece!/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece…”

Mai este un lucru ce te poate însufleți! Încă mai poate să îți fiarbă sângele în vine dacă bei din ciutura cu apă vie scoasă din fântâna Trecutului. Dar nu, adicătelea, referința la un timp scurs, ci la unul fistichiu, carnavalesc, plin de rafinament post-fanariot trecut prin grila eleganței franțuzite. Te poți desfăta și astăzi cu cele mai sofisticate tabieturi de cabaret culinar de altădată într-o oază a răsfățului gastronomic dintr-o cuhnie, parcă, acronică și te poți bucura de feeria scenei Kerei Calița de la Jariștea, unica Locantă din Bucurescii Vechi unde timpul pare să fi încremenit nostalgic în tiparele unei „joie de vivre” cum nu s-a mai văzut din epoca Suzanei, Luzanei și a altor cârciumi luminate din vechime.

Multe alte ristorante vor fi încercat să duplice rețeptul acestui stil de viață însă totul a fost în van. Originalul este și acum animat doar de singura Jupâneasă care pune în mișcare roata sorții în cea mai pură patentă brâncovenească. Toate celelalte străduințe ale epigonilor rămân la stadiul de copii naive ale unui model glorios și, în fond, inimitabil. Ar trebui ca un Rabelais și un Villon să se pună de acord cu Conu Iancu Caragiali și, totodată, cu al său fiu Mateiu pentru ca să se poată apropia cât de cât de originalul Locantei de pe Podul Caliței, unde Taraful Crailor de Curtea Veche face să răsune arpegii măiestrite noaptea întreagă. Dar tot nu ar fi de ajuns, căci s-ar mai face nevoință de vioara lui Grigoraș Dinicu și de naiul lui Fănică Luca, ca și de polonicul lui Vatel dimpreună cu torta Caraiman a lui Iosif Strassman! Și tot, parcă, ar mai lipsi ceva! Cine ar mai putea pune laolaltă bufetul Doamnei Elena Cuza și tapiseriile flamande, o olivieră de cleștar din serviciul unei conițe de acum un veac cu un peisagiu de epocă semnat de un artist al penelului interbelic, un sfeșnic de bronz aurit cu un gheridon cu ramă de fier forjat și mânere din lemn de trandafir? Sau un talger levantin cu o icoană dintr-un schit dăltuit în stâncă, o fructieră de majolică iberică și o ceașcă de porțelan de Meissen, un talger de alpaca argintată cu o tabla de la Stambul?

Și chiar și așa! Dacă toate acestea ar putea fi adunate ca într-un mare templu al ospitalității, ar veni latinul și ar clama hotărâtor: „Non bis in idem”! Autenticitatea unei seri de vis la Locantă nu poate fi tradusă, adaptată, falsificată. Cât de departe pot merge zecile sau sutele de calpuzani care au încercat să preia acest model de fală? Cum să mai poți găsi cheia de boltă a echilibrului dintre specificul pur românesc al locuirii și simțirii într-un spațiu neaoș privilegiat cu aerul cosmopolit al unei citadele de la Porțile Orientului care are ușile și ferestrele larg deschise către Evropa? Cine mai are cheia vrăjită cu care se poate descuia tainița zăvorâtă bine a sufletului, lăsând să se reverse atâtea nestemate, crezute demult pierdute, dintr-un sipet ca al lui Altîn Bey? Și cine mai poate replica corola de minuni a tipsiei, cu bucate gătite după rețepturi aflate în bucoavne cu filele îngălbenite de vreme însă tocmite pe dată din cele mai proaspete trufandale ale zilei? Unde mai poți face turul gastronomic al Pământului de la pârjoale la tort Chantilly, de la zacuști la coq au vin, printre hors d’oeuvres și mizilicuri, gustând deopotrivă icre de știucă și unt de sardele?

Cine mai cunoaște atâtea historii fantaste și pline de misterii precum Kera Calița, care nu pregetă să urce pe scenă seară de seară, făcând să plouă în jurul ei cu mii de șervețele de mătase și atlaz, ca într-un tablou vivant din commedia dell’arte? Cine mai poate pune în mișcare morișca unui zaiafet adevărat, deopotrivă petrecere câmpenească la o stână din Muscel și bal simandicos ca la Palatul Șuțu? Cu a sa colecțiune de pălării, voalete, bijoux-uri, lornioane și evantalii, Jupâneasa este, de fiecare dată, o apariție memorabilă, ce reușește să ajute privitorii să iasă din monotonia cotidiană și să îndrăznească să viseze la vremurile fastuoase de demult, când sub fiecare pietricică din caldarâm se ascundea o comoară de poveste, cu personaje de basm.

Sunt atâtea motive pentru care Jariștea este fără asemănare deși mulți zadarnic s-or fi ostenit să o ticluiască în falș. Dar, oricâtă caznă au pus și vor mai pune în sforțarea lor, tot nu vor putea în veci să împrumute firescul unicei Locante. Într-o lume plină de contrafaceri și pastișe, rămâne un singur original. Dar un original mereu în mișcare, care știe să clădească Noul tumultuos în deplină armonie cu Vechiul dichisit. Emailuri și camee slăvind patina timpului pe un piedestal dintr-un bloc de marmură abia tăiat de curând…